black box

Aşa îmi alintam munţii, de fiecare dată când mă apropiam de ei, când în zare apăreau crestele lor măreţe, fie dinspre Câmpina, fie dinspre Feldioara. E vorba de Bucegii pe care i-am străbătut în studenţie, cu mare drag şi respect.

Imaginile astea sunt de acum un an, când am vrut să mă cadorisesc cu un weekend special. A fost chiar unic, când sâmbătă 8 februarie, cu noaptea-n cap, primeam un telefon de la un jandarm, care mă anunţa că nişte hoţi au spart şi prădat biroul meu. În tot stresul şi necazul care m-au lovit ca un trăznet, atât mi-am permis, să urc la Trei Brazi, să beau acolo cafeaua de dimineaţă, şi abia apoi să o iau repejor spre Baia Mare. Nu înainte de a lua cu mine hrană şi balsam pentru suflet...

Sunt panorame clasice, care sunt la îndemâna oricărui paltonar. Recunosc.

Dar am cunoscut şi bucuria urcării pe Omu, din Buşteni, escaladând inclusiv versantul acesta groaznic de frumos din imaginea de deasupra.
Mă tot întreb dacă a mai văzut cineva vre-un nor, că mie îmi plac tare mult. Mai ales la munte, unde de cinci ori pe zi poate fi soare, şi de trei ori să plouă de zici că-i potop, norii sunt un adevărat spectacol. Aici, de la albastrul impecabil al dimineţii, în mai puţin de o jumătate de oră norii începeau să se joace, să dea târcoale versanţilor, într-un dans aproape senzual.